Trecutul

Stau cu pagina asta goala in fata de vreo 5 minute. M-a traznit o idee de articol mai devreme, dar pana am ajuns pe blog am ratacit-o.
Astazi a fost ziua "revederii" cu persoanele din trecutul meu. DImineata, in timp ce eram in tramvaiul 14 in drum spre Hasdeu, mi s-a parut ca o tipa din fata mea seamana cu o veche prietena. Nu am mai vazut-o de mult timp, asa ca nu am indraznit sa ma apropii de ea, sa vorbim.
Pe la ora amiezii, primesc pe facebook un mesaj de la un vechi prieten din Polonia, care ma intreba de ce nu am mai vorbit in ultimul timp, de ce am lasat sa se raceasca relatia de prietenie odata stransa dintre noi. Am gasit imediat scuza ca dina cauza sfarsitului de an scolar, cu teze, cu note, etc. Dar am mintit...
In seara asta, "ma plimbam" pe alt site de socializare si am dat de profilurile mai multor colege din generala, cu care nu am mai pastra legatura, dar cu care la un moment dat imparteam aceleasi ganduri, aceleasi idealuri.
Acum, ca incurajare, imi zic ca trecutul este facut sa ramana in urma, ca putem alege sa ne traim in continuare viata, sau sa traim prin propriile amintiri.
Adevarul insa, este ca nimic nu m-a impiedicat sa continui sa pastrez amintirea cu ei, prietenii mei vechi. Si da, trebuie sa alegem sa ne traim viata in continuare, dar nimeni nu a zis ca nu avem voie sa decupam din trecutul nostru persoane, intamplari, amintiri, si sa le lipim in viata noastra de azi. Nimeni nu ne opreste sa pastram legatura cu prietenii vechi. Nici timpul care este parca din ce in ce mai putin, si nici distanta uneori prea mare. Prindem aripi si zburam spre viitor. Prindem aripi si ne debarasam de tot ce am trait, cautand necunoscutul. Aceasta dorinta de a lasa totul in spate, de a fugi de trecut o regasim in fiecare din noi. Ne tortureaza simturile si ne lasa goi.
Imi e dor de trecut. Desi nu ma ajuta sa evoluez, promit sa incerc sa il tin aproape, si sa mai trag cateodata cu ochiul la vechile amintiri, sa mai schimb cateodata o vorba cu vechii prieteni.
Va indrum sa faceti la fel. Mie unul, imi ofera un sentiment de siguranta, un sentiment de..."acasa".

First date for the actual relationship

Locul era stiut, ora era perfect aleasa. Am eliminat de pe lista prima grija, nu inainte sa dau de urmatoarea: punctualitatea.
Stiindu-ma cu un mare minus la acest capitol incerc sa plec de acasa cu un sfert de ora inainte. Ca in comediile “low budget” ma plimbam in statia de r.a.t.b. inainte si inapoi uneori implorand, alteori injurand masina sa ajunga mai repede in statie. In cele din urma rugamintile mi-au fost ascultate si ma sui nerabdator in autobuz. De aceasta data blestemam calatorii de la fiecare statie care urcau sau coborau fara pic de graba,eu pierzand astfel secunde importante in lupta contra timpului.
Urmatorul pericol? Metroul. Ora 14:25 in momentul in care am ajuns la statia Republica. Peronul gol imi dadea ocazia sa imi joc nerabdator acelasi numar, de a ma plimba inainte si inapoi la nesfarsit, acompaniindu-mi pasii cu cate o rugaminte muta adresata metroului de a-si misca “picioarele ruginite” mai repede in statie.
Ora 14:30. Metroul ancoreaza in statie. Mai aveam fix jumatate de ora la dispozitie ca sa ajung la Unirii, locul stabilit al intalnirii. Atunci mi-am scos la iveala toata credinta , rugandu-ma sa fi dat peste vreun conducator de metrou plictisit, care se grabeste sa ajunga mai repede la capatul rutei sa se poate bucura de vreo cafea ori de vreo tigara. Tot atunci am apelat la toata matematica pe care o cunosteam, adunand timpul alocat fiecarei statii cat si pauza dintre acestea, plus eventualele mici intarzieri si durata drumului de la magistrala 1 Unirii, la magistrala 2. Bineinteles, pe la Mihai Bravu, potrivit calculelor mele imi dau seama ca voi avea o intarziere de 2-3 minute. Asa ca imi las mandria la o parte, si ii dau un rusinos mesaj in care o atentionez ca s-ar putea sa intarzii cateva minute.De indata ce metorul a plecat din statia Timpuri Noi ma ridic, pregatit sa imi pun muschii picioarelor la contributie mai cu zel decat imi amintesc sa o fi facut vreodata.
Usile mi se deschid in fata statiei Unirii, la ora 15:02. Scara rulanta plina, deci nu e de mine. Urc scari... alerg... cobor scari... toate astea cu o convingere de parca m-as fi aflat in anul 2012.
Ajung la ora 15:03 la magistrala Unirii 2. Ma uit dupa ea...nu e. De obicei ar fi trebuit sa ma simt trist, dar in situatia actuala ma simteam mult mai bine decat o poate descrie vreun cuvant. Pentru numai cateva momente insa... Fel de fel de intrebari imi atacau mintea: “De ce nu a ajuns?” “Ce parere o avea fiindca i-am trimis acel mesaj?” si mai ales, avand in vedere ca nu o cunoasteam foarte bine, ma intrebam:”Oare cum o fi?”
Toate acestea imi parasesc involuntar mintea cand observ in jur un prieten, facandu-si loc printre zeci de necunoscuti. In acel moment a reprezentat pentru mine ceea ce reprezinta o aspirina pentru durerea de cap. Grijile mi-au disparut in timp ce purtam o mica conversatie cu el.
Iar la un moment dat, am vazut-o. In jurul ei nu mai vedeam pe altcineva, era singura pe un intreg peron, venind din ce in ce mai aproape de mine. Cuvintele care ieseau din gura prietenului meu le auzeam undeva in departare, dar pareau lipsite de sens si importanta in acel moment.
Ea ne-a salutat, iar eu i-am facut timid cunostinta cu amicul meu, care aproape instantaneu s-a scuzat si ne-a lasat singuri. Mi-a sarit in brate, stergandu-mi cu un burete imaginar toate grijile pe care le avusesem pana in acel moment. Mintea si bratele mele erau amandoua canalizate la maxim inspre acea firava imbratisare.

RESTUL E CANCAN!