Necunoscut atragator

Ne nastem inconjurati de multe persoane fie ele doctori, parinti ori rude.
Murim insa de cele mai multe ori singuri. Moartea vrea a se crede un nou inceput, un al doilea botez, o posibilitate de a o lua de la capat. Cu totii vrem sa o luam de la capat, sa spalam trecutul si sa ne afundam in intunericul viitorului. Dar adevarul este ca nimeni nu isi doreste sa moara. Nimeni sanatos, ma refer. Pana si aceia care spera sa moara, se gandesc la ea cu teama, incearca sa o amane cu o secunda, si inca una, pana cand acea intunecata zeita ii ajunge din urma. De aici ni se taie filmul la toti, putem doar specula ce se intampla in continuare dar nu stim nimic sigur.
Iar daca nu stim nimic sigur, de ce sa ne obosim vorbind despre o incertitudine, cand putem vorbi despre ceva "palpabil", cum ar fi viata. Spuneam mai sus ca ne nastem inconjurati de oameni, chiar daca sunt cu totii necunoscuti, insa murim singuri. Cred ca aceia care mor singuri, ar vrea sa isi consume ultimele rasuflari pe acest pamant in compania unor persoane, cunoscute sau nu.
Intrebarea insa este urmatoarea...De ce murim singuri? Viata ar trebui sa insemne o continua urcare, nu? Ar trebui sa fie cea pe care o privim asemeni muntilor, ne dorim sa parcurgem distanta pana in varf, credem ca ne asteapta ceva frumos...Dar cand vine clipa, si suntem in varf de tot, ametim uitandu-ne la luminile pe care le-am lasat sub noi, la orasele care continua sa traiasca chiar daca noi am plecat. Asemeni si momentului in care moartea ne numara minutele de prelungiri, si in clipele cand suntem cocotati pe varful vreunui munte, ne pare rau de distanta pe care am strabatut-o, ne simtitm nesiguri, vrem inapoi, tanjim dupa siguranta si continuitate.
Traim pe fundul unui ocean de aer, respiram inconstient, trecem prin viata orbiti fiind de necunoscutul atragator al mortii...